În acest secol, în perioada 1900-1990, în lume s-au produs cca. 1.100 cutremure cu urmări grave în privinţa pierderilor de vieţi, acestea cauzând peste 1.530.000 morţi; în statistica respectivă, România se afla pe locul 24 dintre cele 80 de ţări care au înregistrat victime la seisme.

Aproximativ 75% din victime şi-au pierdut viaţa ca urmare a prăbuşirii clădirilor, iar dintre acestea, peste 2/3 au fost cauzate de prăbuşirea clădirilor din diferite zidării, fiind urmate de victimele incendiilor post-seismice; după 1950, pe locul urmâtor sunt clădirile din beton armat, din generaţiile neprotejate la acţiunea seismică.

În mod aparent surprinzător, în secolul XX s-au înregistrat şi seismele cu cel mai mare număr de victime din istoria modemă (de ex. cutremuml Tangshan, China, 1976, aflat pe locul 2, după cutremurul Shensi, China, 1556, soldat conform unor surse istorice cu peste 800.000 de victime).

În ansamblu, evenimentele cu caracter de dezastru natural produc la nivel mondial pierderi de vieţi de peste un milion de persoane în fiecare deceniu, lăsând alte milioane de locuitori fară adăpost. În perioada de după anii 1960, pagubele economice cauzate de dezastrele naturale s-au triplat, ajungând de la 40 la 120 miliarde dolari SUA în anii 1980. În zonele seismice, pierderile la cutremurele recente din SUA (Los Angeles-Northridge, 1994) şi Japonia (Kobe, 1995) au depăşit 30 miliarde dolari SUA în primul caz, iar pentru Japonia au fost evaluate pierderi de peste 120 miliarde dolari SUA, din cauza afectării unor aglomerări şi reţele urbane vulnerabile, în zone dens populate, cu rol economic important. Ca tendinţe generale, s-au remarcat următoarele:

Pe teritoriul României, în acest secol, dintre cele 108 cutremure cu magnitudine M>5.0, înregistrate în teritoriu, 99 de seisme s-au produs în zona Vrancea. În privinţa cutremurelor putemice, intermediare, unele studii seismologice iau în considerare o relativă ciclicitate de cca. 100 ani, cu trei intervale de timp în care activitatea seismică este mai intensă (anii 5±; 35±; 80± din fiecare secol); următorul cutremur putermc (M>7.0) este prognozat statistic de unii specialişti pentru primul decerim al secolului XXl.

Ca urmare a studiilor, rezultă că teritoriul României este afectat în cazul cutremurelor de Vrancea cu magnitudine M>7.0 de intensităţi I>VII MSK pe mai mult de 50% dm suprafaţă, o zonă dens populată (cca. 60% din populaţia de cca.23 milioane, incluzând Bucureştiul, capitala ţării cu peste 2 milioane locuitori), cu o suprafaţă de cca. 100.000 km2, caz unic în lume, din punct de vedere al ariei expuse riscului seismic.

În acest mileniu, cel mai putemic cutremur s-a produs la 26 octombrie 1802 (M=7.5-7.8?; Io=IX+), dar nu sunt disponibile suficiente date privind pierderile, iar în acest secol au fost înregistrate două cutremure distructive în zona Vrancea, la 10 noiembrie 1940 (M=7.4; I=IX) şi la 4 martie 1977 (M=7.2, I-VIII+). Pe bază instrumentală, la cutremurele din 4 martie 1977, 30 august 1986 şi 30 mai 1990 au fost remarcate mai multe situaţii în care acceleraţia de vârf a terenului a fost între 0.2g şi 0.3g.

Dacă în 1940 au fost înregistrate 500 victime şi 10 milioane dolari pierderi, la cutremurul din 4 martie 1977, pierderile comunicate oficial au atins 1570 victime şi 11.300 răniţi, pierderi economice de 2 miliarde dolari SUA, din care pierderi directe 1,68 miliarde dolari SUA; pierderile indirecte au fost de ordinul 364,7-1.175 milioane dolari SUA, la acestea putându-se adăuga, eventual, încă 1,675 miliarde dolari SUA pentru lucrări efectuate dar neraportate oficial; ca stuctură a pierderilor, în 1977 se constată că peste 60% au fost în domeniul locuinţelor.

Protecţia antiseismică a populaţiei şi reducerea pierderilor care pot fi produse de cutremurele putemice sunt putemic influenţate de următorii factori:

În România au fost introduse hărţi de zonare seismică în 1943, 1952, 1963, 1977, 1991, 1992, 1993 iar normative de proiectare antiseismică în 1943, 1945, 1963, 1970, 1978, 1981, 1990, 1992, precum şi reglementări de apărare civilă şi măsuri pentu siguranţa construcţiilor şi intervenţia în caz de calamitâţi naturale, în 1976 şi 1978.

Ca urmare a eforturilor MLPAT şi Comandamentului Protecţiei Civile, după 1990, s-au adoptat Ordonanţele Guvemului nr. 20/1994 (nr 67/1997) privind punerea în siguranţă a fondului construit existent, Ordonanţa nr.47/1994 (Legea nr. 124/1995 privind apărarea împotriva dezastrelor, precum şi Legea protecţiei civile nr. 106/1995, elaborându-se de către MLPAT/INCERC/PRODOMUS şi punându-se m practică, împreună cu Protecţia Civilă, noi măsuri de educare antiseismică a populaţiei.

Oraşul Bucureşti, propriu-zis, are o suprafaţă de 227 km2 şi o populaţie de 2.073.900 locuitori, repartizaţi în 6 sectoare, cu peste 110.000 clădiri, incluzând 866.000 locuinţe sau apartamente, dintre care o mare parte sunt situate în clădiri înalte.

Zona de sursă Vrancea este situată la 160-200 km nord-est. În condiţiile de relief şi geologie specifice teritoriului oraşului, pachetul superficial de straturi oscilează în mod specific la seismele de Vrancea, producând mişcări cu perioadă lungă; acest fenomen a reprezentat o cauză importantă a suprasolicitării unor structuri de clădiri înalte, flexibile la seismul din 1977.

Efectele cele mai grave au fost constatate în cazul clădirilor înalte din beton, realizate fără măsuri de protecţie antiseismică înainte de 1940; dintre acestea, una s-a prăbuşit la 10 noiembrie 1940 iar alte 28 la 4 martie 1977. Ca urmare a concentrării de clădiri şi funcţiuni vulnerabile, în 1977 s-au înregistrat, în Bucureşti, 1391 morţi şi 7596 răniţi, reprezentând 90% din totalul pe ţară.

Hărţile de zonare seismică ale teritoriului României indică pentru Bucureşti gradul VIII MSK (cf. Standardului Român SR 11100/1993), respectiv zona C (coeficient seismic Ks=0.2 şi perioadă de colţ 1.5, cf. Normativului de proiectare antiseismică P 100/1992).

-fondul constmit din zona istorică centrală datează din sec.XIX şi începutul sec.XX şi este reprezentat de clădiri tradiţionale şi neoclasice de înălţime redusă în general din cărămidă, piatră şi lemn, cu unele elemente ulterioare din profile metalice sau beton;

-în perioada 1925-1940 au fost executate în zona centrală câteva sute clădiri înalte (7-12 niveluri) cu schelet din beton armat, fară a fi proiectate să reziste la cutremure; aceste tipuri de clădiri sunt situate pe axele principale ale aşezării şi în interiorul primului inel de circulaţie;

-după 1950, în zonele periferice, s-au constuit peste 30 de ansambluri (cartiere noi sau sistematizări de-a lungul unor artere principale şi centuri interioare), în intersecţii au fost amplasate stucturi cu 8-18 niveluri, iar în interiorul cartierelor clădiri cu 5-11 niveluri;

-toate stucturile de construcţii, executate după 1950, au fost proiectate să reziste la cutremur potrivit cunoştinţelor existente la data respectivă; până în 1977 a existat o hartă de microzonare a teritoriului oraşului, dar aceasta a fost infimiată de analiza efectelor reale şi scoase din uz;

-construcţiile proiectate antiseismic după 1940/1950 au avut o comportare satisfacătoare în 1977, dar anumite categorii de stucturi au suferit avarii şi necesită consolidări;

-specificul vulnerabilităţii construcţiiilor din Bucureşti este în consecinţă dominat de lipsa de rezistenţă antiseismică a unui număr mare de clădiri dinainte de 1940, în special cele înalte din beton armat, precum şi prin unele sensibilităţi la mişcări seismice de Vrancea ale unor structuri flexibile proiectate între anii 1950-

1977. În aceste clădiri înalte locuieşte o pondere importantă din populaţia capitalei;

-privit ca un sistem funcţional, din punct de vedere urban, Muncipiul Bucureşti poate reprezenta caracteristici de vulnerabilitate din cauza concentrării de clădiri înalte vulnerabile (pre-1940) în zona centrală şi a efectelor negative care se pot produce prin avarierea unor construcţii industriale, reţele de utilităţi, lucrări inginereşti, al căror potenţial de a suferi avarii la seism nu a fost cuantificat încă. La acest fapt contribuie şi efectele seismelor anterioare (1940, 1977, 1986 şi 1990) reparaţiile şi consolidările precedente, în cazul în care s-au efectuat, precum şi lucrările de întreţinere curente.

Protecţia antiseismică a unui mare oraş, în perspectiva unei dezvoltări durabile, reprezintă un efort pe termen lung. Având în vedere însă necesităţile de a se interveni de urgenţă cu cele mai stringente măsuri de reducere a riscului seismic, în cele ce urmează vor fi sugerate numai câteva direcţii de efort şi acţiuni necesare, reieşite din studiile INCERC şi propuse instituţiilor publice abilitate:

1. Program de inventariere, clasificare preliminară şi expertizare, conform obligaţiilor care revin fiecărui deţinător cu precizarea priorităţilor şi termenelor. Proiect de Hotărâre de Guvem care să precizeze şi să actualizeze prevederile O.G. nr.20/1994 şi nr.67/1997, pe sectoare de activitate, inclusiv obligaţiile de creare a unei reţele de bază de date privind rezultatele inventarierii, expertizării şi altor activităţi conexe.

2. Elaborarea şi aprobarea de urgenţă a unei ordonanţe guvernamentale prin care să se dispună trecerea la expertizare şi, în caz de nevoie, la intervenţii imediate, asupra construcţiilor de interes public deţinute de diferitele organe centrale, asupra construcţiilor cu funcţiuni vitale şi de emergenţă în caz de dezastru (unităţi din reţeua medico-sanitară, unităţi de pompieri, construcţii din reţeaua de învăţământ) şi asupra lucrărilor care includ surse de mare risc.

3. Identificarea de urgenţă a construcţiilor de locuinţe cu risc ridicat de prăbuşire în cazul incidenţei unui cutremur comparabil cu cele din 1940 şi 1977 şi intervenţii efective la termen de 3-4 ani asupra acestora.

4. Program de dezafectare, defînitivă sau temporară, a construcţiilor industriale afectate de un risc ridicat, datorită stării actuale de coroziune şi uzură şi la care proprietarul sau investitorul nu poate interveni de urgenţă.

6. Precizarea de criterii corelate de dezvoltare urbană şi de intervenţie asupra fondului construit existent, în vederea punerii în siguranţă şi modernizării acestuia, pentru a se realiza o dezvoltare urbană în condiţii de asigurare a unui nivel satisfacător de protecţie antiseismică.

7. Elaborarea unei strategii cuprinzătoare de protecţie antiseismică, pe baza căreia să se dezvolte prevederile actuale ale reglementărilor guvemamentale de specialitate privind dezvoltarea socială şi economică durabilă (inclusiv dimensionarea resurselor necesare pentru reacţia după cutremur.

8. Program de reacţie de urgenţă în condiţiile incidenţei unui cutremur puternic (investigarea construcţiilor afectate, stabilirea priorităţilor de intervenţie, măsuri de punere în siguranţă provizorie).

9. Precizarea prerogativelor şi obligaţiilor diferitelor instituţii publice şi organe centrale în legătură cu prevederile OG nr. 47/1994, privind prevenirea dezastrelor produse de seisme : categorii de lucrări urmărite (alături de construcţiile civile şi industriale : poduri, constucţii hidrotehnice, constucţii nucleare), activităţi desfaşurate sau urmărite, asigurarea resurselor necesare. Se vor evita astfel domenii neacoperite sau paralelisme.

10. Asigurarea unui cadru adecvat şi bine corelat pentru desfăşurarea activităţilor de protecţie antiseismică prevăzute la nivel central şi local.

Dintre factorii menţionaţi, în cap.2, pentru aplicarea măsurilor sugerate în cap. 4, resursele şi timpul disponibil reprezintă componentele critice ale oricărui program de protecţie antiseismică. În acelaşi timp, factorii umani (populaţia şi persoanele cu funcţii de decizie) pot fi promotori activi sau pasivi ai strategiilor posibile, în funcţie de nivelul de cunoştinţe acumulate la un moment istoric.

Pentru a debloca acest proces, în ţara noastră şi în capitală, sunt necesare noi direcţii de efort prin forme moderne de parteneriat între autorităţi, sectorul privat, organizaţii neguvernamentale şi populaţie pentru prevenirea şi reducerea dezastrelor seismice în domeniile: instituţional, legislativ, financiar, tehnico-ştiinţific;

de informare, conştientizare, comunicare cu populaţia, de asistenţă reciprocă la nivel local, naţional, european şi intemaţional.

Pe baza acestor noi forme de parteneriat, ar trebui să se transfere centrul acţiunilor preventive în comunităţile (cartierele) capitalei, în care sunt localizate clădiri şi industrii cu potenţial de prăbuşire/accidente la seisme. în acest mod, atât autorităţile abilitate şi specialiştii, pe de o parte, cât şi populaţia/societatea civilă pe de altă parte, vor putea pune în aplicare măsurile de protecţie antiseismică.

Capitala are fondul de construcţii vulnerabile cel mai numeros din ţară, în condiţiile unei densităţi de locuire ridicate şi cele mai dificile probleme tehnice şi de management al eventualului proces de reabilitare preventivă a fondului construit. în acelaşi timp, în Bucureşti, sunt concentrate cele mai valoroase forţe tehnico ştiinţifice, funcţiuni social-culturale şi economice, precum şi instituţiile administraţiei publice centrale.

Deşi Capitala secolului XIX a fost martora celui mai putemic cutremur din istoria documentată (1802), nivelul quasi-tradiţional de dezvoltare de atunci nu a fost excesiv de vulnerabil.

Capitala secolului XX a primit noi semnale de alarmă în 1940 şi 1977, reînoite în 1986 şi 1990, rămânând însă în continuare în exploatare, din motive obiective şi subiective, un fond construit extrem de vulnerabil. Seismele îşi au propriile legi de recurenţă (pe care în prezent le cunoaştem destul de bine ) şi nu îi iartă pe cei care nu ţin seama de scadenţe....