Mai puţin vestiţi decât ursarii de pe Valea Trotuşului, căluţii din Câmpeni, comuna băcăuană Pârjol au marele merit că au rămas cam singurii de pe toată Valea Tazlăului care au reuşit să păstreze acest obicei. Întreg jocul lor este un adevărat spectacol şi fiecare dans are o poveste anume.

Baba şi moşneagul sunt cei care deschid dansul, după care vin căluţii. Dansul lor este energic, exuberant, cu mişcări iuţi şi ritmate.Toţi căiuţii sunt voinici, vrednici şi de ispravă, pentru că nu oricine are dreptul să intre în ceată, şi este o cinste mare pentru cel care reuşeşte să fie aceptat. Chiar dacă nu toţi cei aleşi să intre în ceată sunt dansatori excelenţi şi ar fi în stare să joace ceasuri întregi fără oprire. Se îmbracă în cămăşi de culoare alba, imaculată, culoarea sincerităţii. Capul şi gâtul animalului sunt lucrate în lemn, cu măiestrie şi migală.

"Nimeni nu mai are acum răbdare să mai coase prosoape în fir cu atâta migală. Noroc că le avem moştenire de pe la părinţi ca să mai putem păstra obiceiul. Altfel ne-am împodobiţi căiuţii cu pânză albă, simplă, fără nici un model", ne povesteşte Neculai Pruteanu, şeful căluţilor din Câmpeni, om care, de mai bine de 35 de ani nu a mai părăsit ceata de căiuţi.

După cai vin bădănarii şi joacă Dansul Bacăului. Se aşează în rânduri, faţă în faţă, să prind în joc şi preţ de vreun sfert de ceas nu se opresc din dans. Vine rândul apoi Mănăstirii. "Hai să facem mănăstire!", strigă unul dintre bădănari. "Din lemn îi bună?", întreabă un bădănar de alături. "Nu-I bună, că se strică!" îi răspund cei din ceată. "Din slănină îi bună?" întreabă din nou bădănarul. "Nu-i bună că se topeşte" i se răspunde iar. După zeci de alte întrebări şi răspunsuri bădănarii se prind din nou într-un dans îndârjit până când şeful cetei dă semnalul că jocul trebuie să se oprească.

"Într-un an suntem mai mulţi, într-altul mai puţini, important este să păstrăm tradiţia. Numai că, de la un an la altul, se dovedeşte a fi din ce în ce mai greu. S-au cam pierdut obiceiurile. Oricât de mult ne-ar plăcea nouă jocul căiuţilor dacă nu are cine să ne primească în curte şi jucăm degeaba prin faţa porţilor parcă nu are nici un farmec. Nu mai au oamenii bani să ne mai primească aşa cum se întâmpla odată. Erau vremuri când eram lăsaţi să intrăm în fiecare casă în care să fie câte o fată de măritat. Acum nu mai jucăm decât pe la serbări şi festivaluri de obiceiuri şi tradiţii populare"", ne mai spune Neculai Pruteanu.