Surprinzător şi savuros prin capacitatea de a îmbina limbajul sugestiv cu informaţia competentă, Peter Imre - director Corporate Affarairs la Philips Morris România susţine în 'Ziarul Financiar' o cronică gastronomică rezultată din investigarea atentă şi obiectivă a 'pieţei' de specialitate.

GARIBALDI A INVINS SI LA BUCURESTI "Constat că, până la urmă, a avut loc şi marea remaniere. Între noi fie vorba, mă mir că n-am avut şi eu un rol de jucat. Deşi, taman în aceste momente de schimbare în guvern, eu m-am nimerit la un restaurant cu nume de mare revoluţionar - Garibaldi. Dar, cum în ziua în care s-au anunţat remaniaţii şi înlocuitorii lor eu mă aflam la masă doar cu colegii mei, sper că de data aceasta nu mă mai poate acuza nimeni de vreo conspiraţie. În timp ce guvernul îşi făcea face-lift, pot asigura pe toată lumea că eu m-am mulţumit cu unele dintre cele mai apetisante mâncăruri din Bucureşti. Dar despre asta mai târziu.

Revenind la remaniere, eu unul mă bucur că vor fi mai mult femei în guvern. Mai ales la Integrare, unde o femeie tânără şi şarmantă pe mine în mod cert o să mă integreze mai repede decât toţi obosiţii şi blazaţii. Cun spunea cineva, "să fie schimbare, primesc!" Numai că eu chiar îmi doresc să se schimbe ceva şi mă gândesc că, acum că s-au remaniat, ar putea să se apuce şi de treabă. Că, vorba ceea - timpul trece, românul rămâne. Iar remanierea devenise o necesitate, pentru că, după cum se ştie, politicienii sunt ca şi scutecele - trebuie schimbaţi cu regularitate şi din aceleaşi motive.

În finalul acestor consideraţii pe marginea politicii româneşti, mai spun doar atât: povestea asta seamănă cu o conversaţie ipotetică dintre doi politicieni din partide diferite - unul din opoziţie şi celălalt la putere. Şi unul dintre cei doi spune: "Dacă ei încetează să spună minciuni despre noi, şi noi o să încetăm să mai spunem adevărul despre ei". După părerea mea, remanierea asta e exact acelaşi lucru.
Să ne întoarcem la restaurantul de azi, care m-a făcut să uit şi de remaniere şi de faptul că trece vara şi parcă văd că într-o lună vin zăpezile. Garibaldi este aşezat într-o arie a Bucureştilor mai puţin favorabilă unei asemenea întreprinderi îndrăzneţe - în zona Icoanei, dar nu partea aristocratică de lângă grădină, ci hăt mai încolo, unde casele sunt din ce în ce mai mici, porţile tot mai ponosite, iar traficul de oameni de afaceri tot mai slab.

Pe de altă parte însă, amplasamentul îndrăzneţ nu mă miră chiar aşa tare, având în vedere că restaurantul poartă totuşi numele unuia dintre cei mai focoşi revoluţionari, care a reuşit să schimbe faţa Europei. În aceste condiţii, nu cred că exagerez atunci când spun că restaurantul Garibaldi va schimba, probabil, faţa acestei zone de vechi mahalale. Deşi, îmi pare rău că, dacă nu aş fi trecut întâmplător prin zonă, habar nu aş fi avut că există în Bucureşti un loc aşa elegant şi mâncare aşa bună.

De altfel, ce te izbeşte în primul rând la Garibaldi este lipsa de ostentaţie. Adică patronul a cheltuit o grămadă de bani pe veselă personalizată marca Versace, pe feţe grele de damasc alb, pe mobilă elegantă, oglinzi somptuoase şi pe o vinotecă fără egal după părerea mea, dar e un lux fără nici cea mai mică urmă de kitsch. E un loc unde vii şi te simţi în largul tău, perfect confortabil, chiar dacă eşti înconjurat de obiecte care au costat o avere.

În curte, omul şi-a amenajat o terasă care se remarcă şi ea prin simplitate, un oarecare minimalism chiar, care însă nu face decât să-i sporească farmecul - viţă de vie, lămâi însoriţi în ghivece imense, ulcele de lut pe pereţi în care se adăpostesc lumânărele, ghivece cu petunii şi, mai ales, nici o reclamă în raza vizuală - în sfârşit am dat peste o zonă liberă de obiecte promoţionale. Pe ziduri, ca să nu uiţi unde te afli pentru că locul te poate face să te crezi prin Napoli, sunt plăcuţe care te readuc cu picioarele pe pământ: "Via del Iconei" şi "Il Giardino Garibaldi".

La băruleţul amenajat pe terasă presta o duduie foarte vioaie, care ne-a servit cu cel mai mare sârg şi care nu are nici gusturi rele în materie de muzică - melodiile lui Louis Prima m-au ajutat să mă relaxez complet, uitând că lumea se remania.
Aşa de relaxat am fost că am uitat complet şi de regim şi, prin urmare, am dat iama în pâinea albă proaspătă, din făină aleasă şi coaptă cu grijă de brutar. Citisem eu mai demult într-o revistă cum că pâinea albă îngraşă, aşa că am hotărât imediat să nu mai citesc nici o revistă. Prin urmare am savurat feliile de pâine peste care am turnat din uleiul de măsline de pe masă - mai precis din cele vreo 5 soiuri (cu trufe, cu oregano, picant etc.), cumpărate de la producători mici şi exclusivişti, nu de la bazarul din Dorobanţi. Mă gândeam, savurând ceea ce mi s-a părut cel mai bun antreu, că am probabil gusturi cam ciudate, dar, uitându-mă în jur, am văzut cum italianul get-beget de la masa vecină se delecta cu exact aceeaşi combinaţie. Drept pentru care am mai mâncat o felie.

Antreurile propriu-zise au venit urgent de la bucătăria care se oferă fără falsă pudoare privirilor oaspetelui care merge pe terasă - vă asigur că locul e cel puţin la fel de curat ca idealurile lui Garibaldi.

Am început cu carpaccio de viţel cu ciuperci - o combinaţie simplă, dar foarte bună. Ca să fie în aceeaşi notă cu carnea, ciupercile erau şi ele crude, zemoase şi gustoase. Vă recomand cu conştiinţa împăcată şi Antipasto Garibaldi - brezzaola roşie ca sângele revoluţionarilor italieni şi foarte bine afumată e un deliciu de care nu te mai saturi, ca şi feliile subţiri ca foiţa de ţigară de prosciutto şi bucăţile sănătoase de parmezan - de altfel, cred că parmezanul este un pas imens al laptelui către nemurire.

Până la felul principal, m-am mai uitat în jur şi m-am minunat din nou de oaza asta din mijlocul unei zone sărăcăcioase şi mahalagiste - ce mult înseamnă bunul-simţ şi dorinţa de a crea ceva. Acest lucru e valabil şi pentru oamenii politici - cei care cu adevărat vor să facă ceva, o pot face şi într-un mediu sărăcăcios. Nu trebuie să dai întotdeauna vina pe conjunctură şi pe condiţiile potrivnice. După părerea mea, Garibaldi ar trebui să devină un obiectiv turistic, având în vedere frumuseţea locului şi gustul mâncării - ba chiar cred că hotelurile mari din Bucureşti ar trebui să-l recomande oaspeţilor pentru că e păcat să fie trecut cu vederea. După ce m-am tot plimbat prin sudul Franţei, pe la Cannes şi prin toate locurile mai mult sau mai puţin cunoscute, pot spune că Garibaldi ţine capul sus într-o comparaţie cu Moulin de Mougins şi cu alte asemenea locuri teribil de elegante, unde mobila are neapărat un Ludovic în denumire, iar mâncarea e o artă.

Felul principal a venit foarte repede, adus de chelnerul care parcă zboară nu merge şi care, mare minune, când începe să vorbească despre felurile din meniu nici că se mai opreşte. Când spune "scoici uşor trase la tigaie, creveţi şi calamar bine fripte la grătar şi apoi toate fructele de mare uşor perpelite în tigaie cât să se integreze în sosul puţin picant, din unt şi ardei iute" sau "îngheţată făcută în casă din lapte, unt şi ciocolată" ştii că nu mai ai nici o şansă şi că nu vei pleca de acolo până nu adaugi un kilogram-două. De altfel, intenţionez să fac penitenţă toată săptămâna, după care fac iarăşi o vizită la Garibaldi.

Ca să revenim la mâncare, fructele de mare mediteraneene (scoici, raci, calamar şi creveţi) au fost exact cum le-a descris chelnerul, aşa că toate avertismentele din lume cu privire la colesterol nu m-ar fi putut opri. Cărnoase şi fragede, se topeau ca untul în gură, iar sosul a fost exact atât de picant cât să-ţi mai simţi buzele şi să-ţi poţi săruta iubita (chiar dacă prin sos pluteau şi bucăţi mari de usturoi). Că tot veni vorba, mă bucur că nu m-a mai părăsit nimeni zilele astea, aşa că am putut să mă bucur de mâncare.

Despre viţelul în sos de smântână şi gorgonzola şi asezonat cu piper verde pot spune două lucruri: în primul rând porţia e foarte mare, iar în al doilea rând cred că e delicios, deoarece colega mea l-a dat gata cu o repeziciune de nedescris, aruncându-mi priviri negre de avertizare să nu care cumva să cer şi eu şi spunând doar: "O, Doamne, ce fraged şi bun e". Eu pot doar să garantez pentru ciupercile cu gorgonzola care au venit ca garnitură - foarte gustoase.

Mi-am scos pârleala la desert, unde am gustat din casata (îngheţată de casă de vanilie şi ciocolată, cremoasă, mătăsoasă, untoasă, care merită o oră de chin la sală), zabbaione (cu câteva picături de şampanie bună) şi tiramisu (bine însiropat, foarte aromat şi uşor ca fulgul).

După cherhanaua de pe malul mării, Garibaldi a fost cea de-a doua surpriză de proporţii de anul ăsta. Şi în astfel de momente mă gândesc că merită să sufăr prin restaurante ca Moods sau High Life, dacă mai dau din când în când şi de câte un Garibaldi.

În încheiere, vă pot spune cu siguranţă un lucru - deşi Garibadi s-a născut la Nisa, mâncarea de la restaurantul care-i poartă numele e autentic italiană. Dacă nimeriţi una mai autentică de atât, uitaţi-vă în jur şi o să vă daţi seama că vă aflaţi în inima Italiei.

Prin urmare, îndrăznesc să fac ceva ce n-am făcut în mai mult de doi ani - acord 6Imre pentru prima oară unui restaurant românesc. Şi o fac fără nici un stres, pentru că ştiu că îi merită şi o să continue să-i merite".
peter.imre@zf.ro

Str. Icoanei nr. 80.
Rezervări la: 021/210.52.00, 0788.634.544